Când Napoli şi Inter se luptau pentru locul 1 în cel mai tare campionat. Asemănări cu duelul de azi

Rivalitatea dintre Napoli şi Inter coboară în timp până la începuturile Seriei A, dar acest duel a devenit un clasic al fotbalului italian în anii ‘80, când Diego Maradona şi Lothar Matthaus erau starurile indiscutabile ale celor două echipe. Era perioada în care gruparea din sud s-a scuturat de toate complexele pe care le avea faţă de granzii din nord şi s-a luptat de la egal la egal cu aceştia pentru trofee în cel mai tare campionat al lumii. De atunci nu s-a mai întâmplat ca Napoli şi Inter să se întâlnească pe Stadio San Paolo din postura de ocupante ale primelor două locuri. Unul dintre acele meciuri, disputat pe 15 ianuarie 1989, în etapa a 13-a, a avut loc într-un context care aminteşte de cel actual. Păstrând proporţiile, evident.

Meciul Napoli - Inter, din etapa a 14-a din Serie A TIM, se va disputa în această seară, de la ora 22:00, şi va fi transmis ÎN DIRECT pe Digi Sport 2.

La fel ca în prezent, Inter venea după un sezon sub standardele sale (locul 5 în ediţia de campionat 1987/88), fusese una dintre protagonistele perioadei de mercato din vară, în care a reuşit să-i transfere pe Lothar Matthaus, Andreas Brehme, Nicola Berti, Alessandro Bianchi şi Ramon Diaz, şi începuse noua stagiune foarte bine, fiind lider solitar la ora confruntării cu Napoli şi având cea mai bună apărare din Serie A. De asemenea, pe banca nerazzurrilor stătea cel mai titrat antrenor al momentului în Italia - Giovanni Trapattoni, la fel cum este cazul acum cu Roberto Mancini.

Coincidenţele nu se termină, însă, aici. Inter urma să meargă lângă Vezuviu după un parcurs de regularitate, în care rezultatul a contat mai mult decât jocul. Elevii lui Trapattoni obţinuseră mai multe victorii cu 1-0 (inclusiv în derby-ul cu Milan, aşa cum s-a întâmplat şi în acest sezon), dar, spre deosebire de echipa din prezent, a reuşit şi câteva prestaţii convingătoare - 4-1 cu Pisa, 2-0 cu Roma sau 3-0 cu Lecce. După 12 etape, nerazzurrii încă nu pierduseră (10 succese, 2 egaluri) şi aveau un golaveraj excelent: 21-4. Aldo Serena era cel mai bun marcator, cu 8 goluri, în timp ce patru dintre noile achiziţii punctaseră, în total, de zece ori (Berti şi Diaz câte 3 goluri, iar Matthaus şi Brehme câte 2). Doi jucători cu profil defensiv, Andrea Mandorlini şi Gianfranco Matteoli se aflau, la rândul lor, printre cei care reuşiseră să înscrie, o confirmare a faptului că Trap punea grupul înaintea oricărei individualităţi şi că echipele sale trebuiau să fie un mix între tehnică şi muşchi, chiar dacă factorul fizic rămânea prioritar. Înainte de startul stagiunii 1988/89, tehnicianul care făcuse istorie la Juventus, unde câştigase tot ce se putea câştiga, a fost întrebat de la care dintre fotbaliştii săi aşteaptă cel mai mult. Răspunsul pe care l-a dat reprezintă un rezumat al filosofiei sale: “De la toţi aştept acelaşi lucru. Inclusiv de la subsemnatul”.

a declarat că marele său vis este ca echipa pe care o antrenează să aibă posesie 100%. “Aceasta este filosofia mea, aşa vreau să joace mereu echipa. Dacă ţii de minge nu ai cum să primeşti gol şi, în plus, îţi creezi o serie de ocazii să marchezi”, spunea tehnicianul celor de la Bayern Munchen. Alţi antrenori cred că nu au nevoie de posesie pentru a reuşi să nu ia gol. Marele rival al spaniolului, Jose Mourinho, este unul dintre aceştia. Giovanni Trapattoni intră în aceeaşi categorie. Nu întâmplător, cei doi se numără printre antrenorii care au obţinut succese importante la Inter şi continuă să se bucure de aprecierea fanilor unui club făcut cu adevărat mare de un alt apostol al catenaccio-ului, Helenio Herrera.

Scopul de a încheia un meci fără gol primit poate fi atins şi altfel. Printr-o tactică inteligentă, interpretată perfect de jucători, printr-o organizare foarte bună, printr-o determinare maximă şi, în unele cazuri, cu puţin noroc. Este modul prin care, pe 15 ianuarie 1989, pe un Stadio San Paolo pe care ultraşii napoletani au creat o atmosferă splendidă, Trap a reuşit cu Interul său să blocheze una dintre cele mai mari forţe ofensive ale vremii în Europa.

S-a terminat 0-0, după un meci la finalul căruia chiar tehnicianul nerazzurrilor spunea că “probabil, acest public ar fi meritat să vadă mai mult”, dar care nu a fost nici pe departe unul slab. Jocul a avut un ritm bun, cu puţini timpi morţi, iar spectacolul a fost asigurat de duelul tactic dintre cei doi antrenori, pus în scenă de nişte jucători la ale căror nume fanii Serie A tresar şi acum. Fără Alemao, accidentat, Napoli a început cu Giuliani în poartă, Ciro Ferrara, Renica, Corradini şi Francini pe linia de fund, Fusi, De Napoli şi Crippa la mijloc, în timp ce Maradona îi susţinea în atac pe Carnevale şi Careca. Inter a răspuns cu un 5-3-2 defensiv. Zenga era titularul indiscutabil în poartă, Bergomi, Ferri, Mandorlini, Beppe Baresi (fratele lui Franco Baresi) şi Brehme formau apărarea, Berti, Matteolli şi Matthaus au jucat în linia mediană, iar Diaz şi Serena au fost titulari în ofensivă.

Trapattoni nu a vrut să-şi asume vreun risc şi, special pentru această partidă, a renunţat la ofensivul Bianchi şi l-a titularizat pe Baresi. Tehnicianul nerazzurrilor a înălţat astfel un adevărat zid, cu obiectivul clar de a opri atacul stelar al napoletanilor şi de a pleca de pe San Paolo cu avansul din fruntea clasamentului intact. În aceste condiţii, confruntarea de lângă Vezuviu s-a transformat într-un meci de şah, iar rezultatul a fost unul logic şi pe care o mare parte a presei italiene îl prevăzuse.

Pe lângă faptul că echipa sa a avut o organizare ireproşabilă, planul lui Trap a funcţionat şi datorită calităţii pe care o avea la dispoziţie în echipă. Fundaşii, în special, Bergomi şi Ferri, au evoluat fără greşeală, coordonaţi excelent de un Mandorlini transformat în libero, din mijlocaş. De asemenea, fiecare jucător şi-a respectat cu sfinţenie sarcinile trasate de omul de pe bancă. Brehme, de exemplu, a renunţat de această dată la obişnuitele sale urcări în ofensivă, concentrându-se pe protejarea propriei zone din apărare. În plus, Zenga a prins una dintre acele zile care i-au adus renumele de “L’Uomo Ragno” (Omul păianjen).