Așa am urcat - toți - pe podiumul olimpic

(Fragmente din cartea ziaristului Ion Robu "Noi la Olimpiada de la Londra". Începutul - pe 26 octombrie si 2 noiembrie)

25.07.12

Cazul de la Atlanta reînviat la Londra

Pornesc spre Londra cu un grup restrîns de sportive: Serghei Marghiev, sosit primul la aerogara din Chişinău, fiind însoţit de un grup de fani, atletele Natalia Cerches, Olesea Cojuhari, Elena Popescu, halterofila Cristina Iovu, de evoluţia căreia erau legate multe speranţe, care între timp s-au şi împlinit. Cu excepţia ei, care-i expresia perfectă a concentrării, toţi sînt degajaţi, bine dispuşi, în rîndul format spre ieşirea din aeroport. Campioana europeană en-titre prinde un loc pe scaunul din încăpere împreună cu antrenorul Sergiu Creţu imediat ce intră în sala de aşteptare. Discută ceva pe toata durata aşteptării.  Urcă printre ultimii în vehiculul ce ne duce spre avion. Au mai economisit astfel pentru marea competiţie de la Londra cîteva picături de energie acumulate anterior la antrenamente.

La puţin timp după decolare, încerc să fac o poză cu ei şi cu celebrul nostru campion olimpic Tudor Casapu. Nu iese. Toţi pirotesc liniştiţi în scaune. Revin la idee în timpul escalei de la aeroportul din Frankfurt pe Main. Mai întîi însă, doresc să realizez un scurt interviu radiofonic. Fac introducerea şi îi adresez prima întrebare lui Tudor Casapu. Refuză categoric. "În nici un caz!". Nu mă dumiresc iniţial de ce şi încerc să leg discuţia cu Cristina. "Cristina, treci la loc!", răsună imediat, deja pe ton ridicat, glasul preşedintelui federaţiei naţionale de haltere.

Am înţeles totul. Există anumite superstiţii, posibil chiar şi o tradiţie de a nu acorda interviuri în ajunul competiţiei. Ele trebuie să fie respectate cu stricteţe. Linişte, cît mai multă linişte. Ideal ar fi ca în ajunul startului să se audă şi musca cum zboară. Revin în vecinătatea grupului de oficiali, unde buna dispoziţie e la ea acasă. Glume cu tîlc redate artistic, bancuri originale care descreţesc frunţile. Atmosfera ce tronează este și meritul cadrului organizatoric bine pus la punct de gazdele Olimpiadei la aerogara de la Gatwick. În doar aproximativ jumătate de oră, toate formalităţile au fost îndeplinite şi membrii delegaţiei sînt luaţi în primire de şeful de misiune Cristina Vaslianova. Graţie dumneaei, economisesc cîteva ore şi ajung la staţia Stratford în devans. Dar unde-i monumentul lui Robert, locul stabilit de Roman pentru întîlnire?

Sînt puţin derutat. Sun. Se dovedeşte că monumentul este vechea locomotivă instalată pe terasament mai la o parte. Este chiar de-a dreptul interesant că în această ţară li se ridică monumente şi mijloacelor de locomoţie. Statuile marilor personalităţi istorice din vecinătatea lui London Media Centre, tablourile imense din interiorul clădirii consacrate altor oameni de vază subliniază, o dată în plus, cu lux de detalii, că trecutul Marii Britanii este respectat cu mare pietate.

Nu am însă deloc timp pentru a le contempla. Vreau să transmit cît mai repede prima ştire pentru Agenţie. Zadarnică grabă. Peste numai cîteva minute, pică precum o măciuca în moalele capului primul mare stres al zilei - Toshiba care m-a servit credincioasă în urmă cu patru ani pe toată durata activităţii la Beijing International Centre refuză să lucreze normal la Londra. Şi doar în ajun, la Chişinău, totul era OK!

Aşa se face că trebuie să apelez pînă noaptea tîrziu la serviciile tehnicienilor Stefan Erb şi Athony Harris. Problema nu este rezolvată nici pînă pe la ora 24.00 şi ajung în zona unde am să locuiesc pe durata celor trei săptămîni după miezul nopţii. Roman a plecat în concediu în seara zilei. Am în buzunar cheile de la apartament, dar am uitat, în grabă mare fiind, la Centrul de presă cartea de vizită cu adresa indicată pe ea. Toată salvarea este memoria vizuală.

Principalul reper este unicul gard de verdeaţă de la capătul străzii şi numărul apartamentului, 12. Parcă aceasta-i strada. Iată şi numărul căutat. Cheia, însă, nu merge la lacăt. Apăs în disperare pe sonerie. Prin fereastra de la etajul doi apare chipul unui bătrînel.  Priveşte rece, nedumerit, la mine. Îmi cer în grabă scuze şi plec spre următoarea stradă, care începe de asemenea cu un gard verde. Intru, fericit, în casă.

În 1996, la Olimpiada de la Atlanta, după festivitatea de deschidere, am ajuns la staţia de metro de unde gazdele urmau să mă ia cu automobilul pe la ora 2 noaptea. Trebuia doar să le telefonez. Nu am îndrăznit să le deranjez şi am stat pînă spre dimineaţă pe pajiştea din preajmă.

                                                                               (va urma)